Eudochia, 75 de ani, Chișinău
Cu această convingere, Eudochia își împarte timpul între muncă, singurătate și efortul de a rămâne activă.
Ea s-a născut pe malul stâng al Nistrului și a crescut într-o familie în care munca făcea parte din viața de zi cu zi. În 1999, conflictul de pe Nistru a forțat-o, ca pe multe alte persoane, să își părăsească locuința și să o ia de la capăt. A devenit refugiată și a fost nevoită să își reconstruiască viața într-un loc nou.
Astăzi, la mai bine de trei decenii de atunci, Eudochia continuă să muncească. În fiecare dimineață se trezește la ora patru pentru a ajunge la Piața Ventral din Chișinău, unde vinde legume. Nu pentru că și-ar dori să lucreze la această vârstă, ci pentru că nu are altă opțiune.
Anii și-au lăsat amprenta asupra sănătății sale. A trecut prin mai multe intervenții chirurgicale, iar acum are nevoie de încă o operație, pe care nu și-o poate permite. Poartă o centură abdominală și își continuă activitățile de zi cu zi, în ciuda durerilor. Munca nu este o alegere, ci o necesitate care îi asigură nevoile de bază și într-un fel independența.
„Eu sunt bolnavă, am avut multe operații și nu pot să mă descurc fără. Dacă mi-ar permite pensia, nu aș fi aici. Am pensia de 1900 lei, asta nu-i pensie, asta-i așa numai de pâine. Mie mi-e tare greu, trebuie să mă trezesc la ora 4 ca să vin aici și mi-e greu cu sănătatea.”
Totuși, piața înseamnă pentru ea și apartiniența la o comunitate. Este locul unde își începe fiecare zi și unde găsește ceea ce îi lipsește cel mai mult acasă – comunitatea.
„
Pentru mine nu contează atât de mult banii, cât comunicarea, acasă sunt singură, dar aici e multă lume.
În jurul tarabei sale schimbă câteva vorbe cu cumpărătorii, îi salută pe comercianții pe care îi cunoaște de ani de zile și simte că face parte dintr-o comunitate. Dacă lipsește câteva zile, simte nevoia să revină. „Am înțeles că dacă nu lucrez 3 zile, simt că trebuie să vin înapoi la lucru, trebuie să mă mișc. Eu sunt o fire care nu poate sta deloc, de exemplu dacă nu pot vinde 3 zile, mă întristez și petrec următoarele zile acasă, dar simt că trece viața pe lângă mine dacă stau pe loc, trebuie să mă mișc, să mă scol și să fac ceva.”
Această nevoie de a rămâne activă merge mână în mână cu dorința de a nu depinde de nimeni. Deși are o fiică care îi este alături, Eudochia preferă să se descurce singură și evită să ceară ajutor. Vorbește despre ea cu mândrie și recunoștință, dar și cu respect pentru viața pe care aceasta și-a construit-o. În viziunea ei, fiecare familie ar trebui să își urmeze propriul drum și să își păstreze autonomia, iar copiii nu ar trebui să poarte povara grijilor părinților mai mult decât este necesar. Optează pentru un model de conviețuire bazat pe independență, unde părinții și copiii locuiesc separat, dar mențin o relație strânsă prin vizite.
© Richard Burton/Amnesty International
Amnesty International Moldova pleacă de la principiul că statul este principalul responsabil pentru respectarea, protejarea și realizarea drepturilor omului, inclusiv dreptul la un nivel de trai adecvat, la sănătate și la securitate socială.
„Am o fiică, nici nu vă pot reda, e aur. Ajută și ea cum poate, are și ea o familie. Eu încerc să mă descurc singură, nu-mi place să cer de la alții, pentru că probabil sunt în viață datorită lor. Eu pot așa să trăiesc, vând, pot să-mi cumpăr o pâine… și pot să ies, să merg pe picioarele mele singură.”
Cea mai mare bucurie a ei sunt însă cei trei nepoți. Când vorbește despre ei, vocea i se schimbă și zâmbește. „Am trei nepoții și mă uit la ei…, sunt copii buni și-i mulțumesc lui Dumnezeu că pot să-i văd crescând, cu viețile lor.”
În spatele acestei bucurii se ascunde însă și teama firească pe care o aduce înaintarea în vârstă. Nu îi este frică doar de boală, ci și de pierderea puterii pe care o avea odinioară.
„
Știți cum mă apucă o frică. Eu vreau să trăiesc. Eu nu trăiesc ca să mănânc, eu mănânc ca să trăiesc. Nu doar eu îmbătrânesc, toți îmbătrânesc, dar mă sperie. Îmi aduc aminte de zilele în care eram tânără, eram puternică, acum nu mai sunt așa. Dar nici nu mă dau bătută. Mă strădui să nu mă dau bătută.
Pentru ea, îmbătrânirea nu înseamnă renunțare, ci continuitate. Ritualul ei zilnic începe dimineața, la piață, în spațiul care îi oferă energie și sens. Deși este la curent cu întâlnirile și dansurile pentru persoanele în etate din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Chișinău, recunoaște că nu are curajul să li se alăture, iar comunitatea ei rămâne piața, unde își petrece cea mai mare parte a timpului. „Știți cum, înconjurarea mea de oameni este piața. Aici mă simt bine. Eu am încredere în lume, eu sunt la vârsta la care nu pot vrea altceva.”
Întrebată cum ar arăta o zi perfectă, nu vorbește despre odihnă, vacanțe sau lucruri scumpe. Răspunsul ei este simplu și spune totul despre ceea ce contează cu adevărat. „Dacă ar fi zi liberă, m-aș îmbrăca, mi-aș lua ceva pentru nepoți. M-aș duce să îi văd, să le văd zâmbetele și să stau cu ei.”
© Richard Burton/Amnesty International
Povestea Eudochiei face parte din campania „CU VOCE TARE! Cere o lume în care drepturile omului durează o viață întreagă”, lansată de Amnesty International Moldova în 2025. Istoria ei reflectă realitatea multor persoane în etate care, asemenea ei, continuă să muncească pentru a face față cheltuielilor de zi cu zi, trăind între probleme de sănătate, singurătate și nevoia de a rămâne active.
Dincolo de experiența individuală, astfel de istorii arată că îmbătrânirea nu înseamnă retragere, ci adesea o luptă continuă pentru un venit suficient, independență și demnitate. Ele ne reamintesc că pensiile insuficiente, lipsa sprijinului și vulnerabilitatea socială afectează numeroase persoane în etate, forțându-le să își continue munca mult după vârsta de pensionare.
Prin această campanie, Amnesty International Moldova amplifică vocile persoanelor în etate și aduce în prim-plan poveștile, experiențele și realitățile lor cotidiene. Punând în lumină atât provocările cu care se confruntă, cât și reziliența de care dau dovadă, campania își propune să combată stereotipurile despre îmbătrânire și să promoveze o societate în care fiecare persoană poate îmbătrâni cu demnitate, respect și drepturi garantate. Pentru că drepturile omului nu au vârstă și ne însoțesc pe tot parcursul vieții.