Irina Mereacre, 71 de ani, satul Costești, Ialoveni

Am întâlnit-o pe Irina la Clubul „Vârsta de Aur” din cadrul Centrului Multifuncțional Socio-Cultural din sat, un spațiu unde persoanele în etate își dau întâlnire ca să împărtășească povești și experiențe de viață  și să participe la diferite activități organizate de angajații Centrului. Acolo, Irina ne-a povestit despre dificultățile cu care se confruntă zi de zi.

După atâția ani de muncă, Irina spera să poată trăi mai liniștit și să nu-și mai facă atâtea griji pentru bani. Și acum merge la deal, lucrează în grădină și se ocupă de treburile gospodărești. Pensia ei este mai mică decât minimul de 3.525 de lei pe lună, ceea ce îi îngreunează acoperirea cheltuielilor de zi cu zi, mai ales a celor pentru sănătate. În plus, problemele de sănătate îi fac tot mai dificile activitățile gospodărești.

„Pensia noastră este așa de mică că abia de ne ajunge de medicamente și statul nu ne ajuta cu nimic. Noi toate câte suntem aici iaca, am lucrat doar în Kolhoz, sunt oameni care o mai reușit după destrămarea Kolhozului să mai lucreze și în alte părți la stat, iaca au o pensie mai bunișoară. Eu de exemplu primesc iaca, 3050 de lei. Vă puteți închipui ce pot să fac cu ei?”

Pentru Irina, pensia mică se explică prin faptul că nu toți anii în care a muncit au fost luați în calcul la stabilirea acesteia. Când a ieșit la pensie, Irina a trebuit să prezinte acte care să confirme anii munciți. Mai târziu, legislația s-a schimbat, iar pentru recalcularea pensiei i s-au cerut din nou documente care să-i dovedească vechimea în muncă.

Femeia a încercat să găsească o soluție. A mers la instituția responsabilă pentru explicații și a fost îndrumată către autoritățile locale. A făcut drumuri și a încercat să găsească actele confirmative. Dar, fără dovezi, nu a putut obține recunoașterea tuturor anilor munciți și, implicit, pensia pe care consideră că o merită: „Da, am fost la Ministerul Muncii și chiar am întrebat. … m-au trimis la raion, am umblat oleacă pe drumuri, însă cum am zis, nu-i nicăieri dovadă că eu am lucrat mai mult de 35 de ani. Nu știu de ce ei nu-au înregistrat să meargă stajul mai departe, nu știu unde-i docomentația. Nu pot face nimic, legea nu-i de partea mea.”

Pensia mică o obligă să continue să muncească, deși are peste 70 de ani și probleme de sănătate. Spune că abia își mai mișcă picioarele, dar nu își permite să renunțe la treburile din gospodărie. În același timp, tratamentele medicale îi consumă o mare parte din venituri: „Iată, chiar acum am avut o procedură la un picior, o injecție m-a costat 2.400 de lei. Asta e o lună de pensie, dar mai sunt și alte cheltuieli.”

Irina spune că nu a beneficiat de compensații pentru cheltuielile de încălzire și electricitate. Ea este văduvă și locuiește împreună cu ginerele și doi nepoți, ambii studenți. Potrivit ei, acesta este motivul pentru care nu a primit ajutor: „Și iată anul astă, au dat compesații statul pentru căldură și lumină, dar eu n-am primit nimic pentru că trăiesc cu ginerele într-o ogradă.”

Pentru Irina, faptul că împarte aceeași gospodărie cu familia nu înseamnă că nevoile sale sunt acoperite. În opinia ei, statul ar trebui să țină cont de situația ei concretă și să nu lase responsabilitatea întreținerii sale în seama ginerelui, care trebuie să aibă grijă și de cei doi copii.

Ea consideră că are nevoie de sprijin, mai ales că veniturile mici și problemele de sănătate îi îngreunează acoperirea cheltuielilor medicale. „Eu cred că statul trebuie să aibă grijă de mine. Eu am peste 70 de ani, sunt văduvă, am lucrat toată viața și acum sunt bolnavă și sunt bătrână.” Când cere ajutor, spune că primește mereu același răspuns: „Mătale nu ești singură, ești cu copchii.”

Pentru Irina, faptul că locuiește cu familia nu ar trebui să însemne că nu mai are nevoie de ajutor. Ea își dorește ca sprijinul acordat de stat să țină cont de situația reală a fiecărei persoane, nu doar de faptul că aceasta are rude.

În același timp, femeia este conștientă că nu va putea munci la nesfârșit. Problemele de sănătate îi îngreunează tot mai mult treburile zilnice, iar gândul că într-o zi nu va mai putea munci o îngrijorează: „Cred că cel mai greu abia urmează, iaca când nu mai poți lucra, eu nu știu ce am să fac atunci.”

Ea își dorește să-i ajungă banii pentru medicamente și cele necesare în fiecare zi, fără să se întrebe dacă îi vor ajunge. Vrea să-și păstreze independența și să se descurce singură atât timp cât îi permite sănătatea: „Sper să am putere să pot lucra și nimeni să nu trebuiască să aibă grijă de mine.”

Pentru Irina, să îmbătrânești cu demnitate înseamnă să îți fie recunoscuți anii de muncă, să poți beneficia de sprijin atunci când ai nevoie și să nu fii nevoită să muncești în continuare doar ca să-ți acoperi cheltuielile de bază. Înseamnă și să poți conta pe sprijinul statului atunci când veniturile și sănătatea nu-ți mai permit să te descurci singură.

Povestea Irinei este parte a campaniei „CU VOCE TARE! Cere o lume în care drepturile omului durează o viață întreagă”, lansată de Amnesty International Moldova în 2025, reamintește că dreptul la protecție socială și la un trai demn trebuie să fie asigurat tuturor, inclusiv persoanelor în etate.

Prin această campanie, Amnesty International Moldova își propune să amplifice vocile persoanelor în etate și să aducă în atenție atât provocările cu care se confruntă, cât și reziliența de care dau dovadă. Astfel, contestăm stereotipurile negative despre îmbătrânire și promovăm o înțelegere a ceea ce înseamnă să îmbătrânești cu demnitate și cu respectarea drepturilor. Pentru că drepturile omului nu dispar odată cu vârsta.

Facem apel la o Moldovă în care îmbătrânirea este privită cu respect, nu cu stigmatizare, unde drepturile persoanelor în etate sunt garantate prin legi și politici eficiente, iar solidaritatea între generații le oferă incluziune, vizibilitate, voce și putere.

*Interviul și fotografiile pentru această istorie au fost realizate în vara anului 2025.