Elena Murarienco, 87 de ani, Chișinău
Am discutat cu Elena Murarienco într-un parc din sectorul Râșcani al capitalei, printre copacii pe care îi îngrijește de zeci de ani, după ce am întâlnit-o la bucătăria mobilă „Aproape de Aproapele”, unde merge să ia o masă gratuită în fiecare săptămână. În ciuda anilor săi de muncă, Elena depinde de această cantină pentru a avea suficientă mâncare, la fel ca multe alte persoane în etate întâlnite în aceeași zi. „Sunt născută în anul 1938 și am 87 de ani, aproape 88”, ne spune ea cu un zâmbet senin. În spatele acestei vârste se ascunde o viață plină de muncă, activism, pierderi, dar și o neobosită dragoste pentru viață.
„Îmi plac animalele și natura, și mă conectez cu ele. Câinele meu, Barsik, a trăit 27 de ani lângă mine. Îl luam cu mine la lucru, la cabinetul de encefalogramă. Copiii plângeau, iar eu le spuneam: „Țineți-l de labă pe Barsik” — și se linișteau.”
Cabinetul medical unde lucra Elena nu semăna deloc cu unul obișnuit. Era plin de piese împletite și jucării, iar micii pacienți veneau cu bucurie, știind că acolo îi așteaptă un prieten blănos. După 45 de ani lucrați în medicină, își amintește cu mândrie că a învățat totul din mers. În perioada în care studia la Bălți, exista o școală specială pentru asistenți medicali, însă, din lipsă de doctori, a fost nevoită să preia și o parte din munca acestora. Așa erau timpurile.
De-a lungul vieții, a adunat zeci de diplome, certificate și medalii. Unele pentru muncă medicală, altele pentru activități civice, și altele pentru competiții precum dansuri și expoziții florale. Le păstrează cu grijă, deși se teme că ar putea fi uitate sau aruncate într-o zi. Printre ele se află și titlul de „Mâna de aur”, precum și o distincție „pentru cel mai bun lucrător în societatea comunist-socialistă.”
Când e întrebată cum s-a schimbat viața ei după ce a trecut de vârsta de 80 de ani, Elena ne spune: „Toți cei din jur au murit – părinții, frații, soțul. Dar eu mă fac fericită singură, pentru că acolo o să trăim toți împreună, n-o să murim.” Totuși, Elena continuă spunând că refuză să se considere bătrână și nu vede niciun motiv pentru care vârsta ar face-o diferită de cei mai tineri din jur, sau pentru care ar justifica un tratament diferit din partea altora. Ea explică faptul că se simte tânără în suflet: „Nu. În sufletul meu nu. Nici nu știu cum să vă spun, eu pot să mă bucur cu dumneavoastră împreună, eu pot să mă bucur de o floare, de un copac, de o pasăre…”
Astăzi, după o viață de muncă, pensia ei este doar de 2595 de lei, obligând-o să își calculeze cu grijă cheltuielile ca să poată face față nevoilor de zi cu zi. „Trebuie să fie mai mare, dar nu am avut când să mă adresez ca să o recalculeze. Trebuie, trebuie să mă duc”, oftează ea, fără urmă de resemnare.
Când o întrebăm ce ar trebui să facă autoritățile pentru ca viața vârstnicilor să fie mai bună, ea spune: „ Pensiile ar trebui să fie bune. Aș face după merite. Dar n-aș supăra pe nimeni, cei care au lucrat 50 de ani o să primească ce merită, iar cei care au stat și au mâncat răsărită afară, tot ar primi ce merită. Din păcate la noi e invers.” Elena de asemenea explică că, deși există organizații pentru vârstnici, acestea nu funcționează efectiv. Nimeni nu organizează activități pentru ei, iar mulți sunt pur și simplu uitați, ca și cum ar fi murit deja. Organizațiile primesc bani, dar sprijinul concret lipsește.
Pe măsură ce vorbește despre ce ar trebui făcut și cum ar trebui să arate echitatea, devine evidentă reziliența ei în fața propriilor dificultăți – precum lipsa încălzirii în apartamentul în care locuiește singură și necesitatea de a economisi mereu: „Plătesc tot, 100%. E veche clădirea, s-au stricat țevile și nu am bani să le schimb, dar oricum plătesc în fiecare lună”, spune ea, cu o seninătate care surprinde. Nu așteaptă ajutor de la nimeni și a învățat să se adapteze la fiecare situație.
„Eu mă duc prin magazine și unde e mai ieftin, de acolo cumpăr. Pentru că gândiți-vă și dumneavoastră la ce pensie primesc, ce altceva pot face?”
În ciuda provocărilor cu care se confruntă, pare să reușească să vadă partea pozitivă a lucrurilor și rămâne activă în comunitatea sa. Timp de zece ani, a fost voluntară într-un azil de bătrâni, organizând activități recreative, dansuri și concursuri, oferind totodată îngrijire celor aflați în nevoie. Timp de șase ani, a predat limba română la o organizație locală, fără să fie plătită, ghidată de dorința de a ajuta și de satisfacția de a vedea oamenii că își recapătă încrederea în ei înșiși.
Mai recent, a militat pentru salvarea copacilor din parcul de lângă casa ei, pe care autoritățile locale doreau să îi taie pentru a construi noi blocuri. Ea a fost printre primele care au reacționat. „Am strâns 2000 de semnături, am fost peste tot și ei s-au oprit”. Pentru ea, copacii sunt „ca niște copii”, pentru că i-a văzut crescând încă din anii ‘60, când s-a mutat în bloc. „Când sunt bolnavă, vin și respir același aer ca ei și mă simt mai bine.”
Când îi spunem Elenei că ea „a avut” o viață interesantă, ea ne răspunde cu zâmbet că încă o are astăzi. Energia sa și încrederea luminează nu doar în munca sa civică, dar și în eleganța pe care o are în viața de zi cu zi.
„Îmi place să mă îmbrac frumos, croșetez, port cercei și oamenii de vârsta mea mă întreabă despre asta. Eu le spun că nu o să stau să îmbătrânesc așa.”
Povestea Elenei Murarienco este parte a campaniei CU VOCE TARE! Cere o lume în care drepturile omului durează o viață întreagă”, lansată de Amnesty International Moldova de Ziua Internațională a Persoanelor în Etate (1 octombrie). Povestea ei demontează ideea că vârstnicii nu ar putea rămâne activi sau contribui la comunitatea lor doar din cauza vârstei și arată că mulți, precum Elena, continuă să aibă un rol esențial în comunitate, chiar și în fața dificultăților financiare și a provocărilor zilnice de a-și satisface nevoile de bază, necătând la lipsa oportunităților de voluntariat sau a posibilității de a participa activ în societate.
Prin această campanie, Amnesty International Moldova își propune să le amplifice vocile, împărtășind poveștile lor, experiențele și realitățile cotidiene. Punând în lumină atât provocările cu care se confruntă persoanele în etate, cât și reziliența de care dau dovadă, ne propunem să combatem stereotipurile negative privind îmbătrânirea și să încurajăm înțelegerea a ceea ce înseamnă să îmbătrânești cu demnitate și drepturi. Pentru că drepturile omului nu dispar odată cu vârsta. Toți rămânem titulari de drepturi pe tot parcursul vieții.
Prin această campanie, facem apel la o Moldovă în care îmbătrânirea este primită nu cu stigmatizare, ci cu respect, unde drepturile persoanelor în etate sunt garantate prin legi și politici eficiente, iar solidaritatea între generații le favorizează incluziune, vizibilitate, voce și putere.