„Fericirea o aștept după Armaghedon, acum, în viața de zi cu zi, nu o simt deloc”

Elena Colesnic, 68 de ani, satul Pelivan, Orhei

Am găsit-o pe Elena Colesnic acasă, într-un mic sat din raionul Orhei. O femeie blândă, care ne-a întâmpinat cu zâmbetul sfios precum al celor care au învățat să rabde și să meargă înainte, oricât de grea ar fi viața. De mai bine de zece ani are grijă de soțul ei, Mișa, imobilizat la pat și cu gradul I de dizabilitate. „Îl spăl, îl hrănesc, îl plimb, dacă trebuie la medic îl duc. Cum să vă spun… El e capricios, e greu cu el, e nervos, e mare și trebuie să-l ridici”, explică ea. Elena și Mișa sunt căsătoriți de peste patru decenii, având împreună doi fii. Fiul cel mai mic, Roman, are și el un grad de dizabilitate, fiind din nou, în grija Elenei. Pensia ei de 3944 de lei, la care se adaugă salariul modest de asistentă personală, abia le ajunge pentru mâncare și haine, dar nu și pentru alte lucruri necesare în gospodărie. „Pentru hrană și haine ne ajunge, dar pentru a termina reparația casei nu mai rămâne nimic. Și totuși, trebuie să mergem înainte.”

Elena a început să ne povestească despre viața ei, despre cum a fost tratată de-a lungul anilor și despre cum, de multe ori, nu a știut ce înseamnă cu adevărat fericirea.

În 2016, Mișa a suferit un accident vascular grav, iar mai târziu i-au fost amputate ambele picioare. Îl dureau, dar refuza să meargă la control. Când a ajuns să nu mai poată merge deloc, era deja prea târziu – ele trebuiau amputate. De atunci, viața lor s-a schimbat complet. Elena a fost nevoită să renunțe la serviciu pentru a-l îngriji. S-a zbătut cinci ani pentru a primi salariu de asistentă personală. Când mergea la Asistența Socială, directoare îi reproșa: „Dumneavoastră sunteți deja la pensie și n-o să puteți, n-o să aveți putere să îngrijiți de dânsul. O femeie ori un bărbat mai puternic trebuie, ce o să puteți îngriji de el la 70 de ani?”, ea adaugă: „Ei au zis că o să caute pe cineva și așa și nu au găsit.” A continuat să îngrijească de soțul ei fără vreun ajutor din partea statului, descurcându-se cu puținul pe care îl aveau din resursele propria. Abia după 5 ani de zile, autoritățile și-au schimbat decizia, după care Elena a fost angajată în calitate de asistentă personală.

Își amintește cu nostalgie cum mergeau la concerte sau filme în tinerețe, dar acum nu o mai fac.

Așa, câte un concert câteodată, dar noi la vârsta asta nu ne mai ducem la concerte. Astăzi, astfel de ieșiri sunt rare: „Mai ales de când Mișa are grad de dizabilitate, mie nu îmi este a duce la concerte. Eu nu mă duc nicăieri. N-am bucurie. Dacă el amândouă picioare nu are, nici cârje nu are, nici proteze.”

Când vorbește despre anii trecuți, vocea Elenei se înmoaie. Soțul ei a început să consume alcool încă din tinerețe. Nu o bătea, dar o jigneа și o împingea, iar ea se simțea tot mai singură. Se refugia la părinți ca să se liniștească, însă, odată întoarsă acasă, situația rămânea neschimbată. În ciuda durerii, Elena a ales să rămână. „La părinți așa am văzut și așa și facem, răbdăm și mergem înainte.”

Când a început războiul din Ucraina, familia lor s-a mărit. Nora și nepoții au venit la ei, fugind din calea bombardamentelor. Casa avea doar trei camere, fără baie adițională sau bucătărie, așa că au transformat una dintre camere în bucătărie, iar toți locuiau împreună. Ulterior, au construit o anexă cu două camere, o baie și un coridor mare, pentru ca cei dragi să aibă și ei un spațiu al lor. Ajutorul primit din partea statului a fost unul minim, constând doar în două pachete cu produse. Nu a cerut mai mult, din rușine, considerând că, fiind copiii lor, este responsabilitatea lor să aibă grijă de ei.

Elena este admirată în comunitate pentru tăria ei, iar oamenii nu ezită să-i spună acest lucru: „Aveți o inimă mare și sunteți foarte curajoasă.” Oamenii din sat o întreabă: „Cât poți tu să rabzi?”, iar Elena le răspunde simplu: „Rabd cât trebuie.” Când greutățile cu care se confruntă sunt de nesuportat, iese afară și se liniștește muncind prin ogradă. Când am întrebat-o cum ar arăta o zi perfectă pentru ea, a zâmbit duios și a zis: „Să fie o zi liniștită. Să lucrez tot ce am de lucrat în liniște, de dimineață până seara.”

Ea își dorește, înainte de toate, sănătate și liniște sufletească, iar cea mai mare mulțumire ar fi să își vadă familia trăind în înțelegere, fără conflicte. Pentru ea, adevărata împăcare vine din pacea minții, un spațiu interior pe care a învățat să îl protejeze cu grijă. Această liniște a găsit-o treptat în credință, care i-a devenit sprijin constant, oferindu-i îndrumare, disciplină și un sens al stabilității, mai ales în momentele în care povara grijilor de zi cu zi pare prea grea. În aceste învățături a descoperit un refugiu și o forță care o ajută să continue, indiferent de dificultăți.

Istoria Elenei reflectă provocările asistenților pesonali în etate. Ei navighează prin obstacole birocratice pentru a obține puțin sprijin, se descurcă cu resurse limitate și se confruntă cu presupuneri despre abilitățile lor pur și simplu din cauza vârstei, toate acestea în timp ce își sacrifică propria viață socială și bunăstarea.

Această istorie ilustrează cum violența împotriva femeilor din Republica Moldova este lăsată cu tăcere și trecută cu răbdare, pentru că … așa este primit. Din cauza discriminării sistemice, prejudecăților și inegalităților istorice de gen, femeile, în special cele în etate, întâmpină dificultăți în a conștientiza, în primul rând, că sunt victime a violenței. Nu apelează la autorități din frică, rușine, obediență, iar consilierea psihologică este un lux pe care nu și-l pot permite.

Povestea Elenei Colesnic este parte a campaniei „CU VOCE TARE! Cere o lume în care drepturile omului durează o viață întreagă”, lansată de Amnesty International Moldova de Ziua Internațională a Persoanelor în Etate (1 octombrie) – cerând o Moldovă în care îmbătrânirea este tratată nu cu stigmă, dar cu respect și unde drepturile omului sunt garantate indiferent de vârstă.

De asemenea, această poveste este împărtășită și în cadrul celor 16 Zile de Activism împotriva Violenței bazate pe Gen, o campanie globală care îndeamnă la solidaritate și acțiune pentru a pune capăt violenței împotriva femeilor și fetelor de pretutindeni și care ne amintește că violența, în toate formele sale, nu mai trebuie normalizată sau ignorată. Experiența Elenei arată cum violența împotriva femeilor în etate poate rămâne invizibilă, ignorată sau acceptată ca parte a vieții de zi cu zi. Nu ar trebui să fie așa.