Elena Mereacre, 69 de ani, satul Costești, Ialoveni
Aceasta este povestea unei femei care a transformat grijile și experiența personală în fapte concrete, sprijinind comunitatea, construind punți între generații, între nevoi sociale și resurse disponibile și apărându-i pe cei ale căror voci rămân adesea neauzite.
Elena Mereacre, din satul Costești, raionul Ialoveni, este cunoscută în comunitatea sa drept o persoană dedicată și implicată, mereu atentă la nevoile celor din jur. De peste două decenii, ea este o susținătoare neobosită a demnității și solidarității, în special pentru persoanele în etate, care sunt adesea neglijate.
De la o vârstă fragedă, Elena a ales să se implice activ în viața comunității. Și-a început cariera ca bibliotecară, însă curând și-a dat seama că își dorește să contribuie la soluționarea problemelor sociale din jurul ei. Așa a devenit consilieră locală, unde a deținut mai multe mandate în consiliul satului.
„Cunoscând foarte bine satul și problemele cu care se confruntă, am ales să mă implic activ, exercitând cinci mandate de consilieră locală. Toate aceste implicări au avut un singur scop, să aduc o schimbare spre bine. Prin perseverență și dorință am reușit să realizez numeroase proiecte de success.”
În acei ani, însă, Elena s-a confruntat și cu discriminarea pe criterii de vârstă. Uneori, atunci când responsabilitățile consiliului erau împărțite, vârsta ei era invocată ca motiv pentru a o exclude de la anumite sarcini – de parcă energia și capacitatea de a contribui ar putea fi măsurate doar în funcție de vârstă. Elena a refuzat să accepte o astfel de presupunere și a contestat-o deschis, punând sub semnul întrebării ideea că vârsta ar putea defini competența unei persoane. Ea le-a reamintit colegilor că multe persoane în etate continuă să lucreze activ, să gândească creativ și să ofere idei valoroase. Aceste experiențe, alături de dificultățile cu care se confruntau persoanele în etate din jurul ei, i-au alimentat determinarea de a lupta împotriva stereotipului conform căruia ele sunt „inutile”.
Elena s-a angajat să demonstreze că vârsta nu aduce limitări, ci oferă perspective și înțelepciune. Activismul ei s-a transformat curând în inițiative vizibile. Prin intermediul organizației neguvernamentale „Compasiune”, fondată în anul 2000, a deschis un centru pentru copii cu dizabilități, oferindu-le îngrijire și educație. În 2016, a creat organizația „Speranța”, destinată persoanelor în etate, care găzduiește peste douăzeci de beneficiari fără sprijin familial și oferă zilnic hrană pentru mai mult de șaizeci de persoane printr-o cantină socială. În primul an al războiului din Ucraina, când satul Costești a devenit un refugiu temporar pentru familiile strămutate, organizația ei și-a transformat facilitățile într-un centru umanitar, oferind hrană, sprijin și îngrijire.
Construirea acestor centre nu a fost însă deloc ușoară: „Da! De la zero, chiar mai jos de zero! Erau complet distruse, nu aveau nimic, nici măcar electricitate. Am deschis centrul de zi pentru copii în subsolul școlii, iar centrul pentru vârstnici în aripa veche a spitalului. Așa cum am menționat, de fiecare dată când ceream locații pentru un nou proiect, mi se ofereau cele mai deplorabile clădiri”, explică ea. „Mereu am fost nevoită să mă mobilizez la maxim, să folosesc și propriile resurse, să implic familia și rudele, doar ca să-mi ating scopul și să realizez obiectivele proiectului.”
Interesul Elenei pentru sprijinirea persoanelor în etate este profund înrădăcinat în anii petrecuți ascultându-le poveștile și fiind martoră la dificultățile lor. „Eu cred că persoanele în etate merită și au nevoie de cel mai mult sprijin din partea societății. De ce? Haideți să privim fiecare etapă a vieții: un copil este sprijinit de părinți, bunici, grădiniță. Tinerii, de exemplu dumneavoastră, au suținere din partea familiei sau a partenerului. Însă persoanele în etate au rămas singure. Doar ele, cu problemele lor”, explică Elena.
Femeia crede că în comunitate sunt mulți oameni care trăiesc singuri, iar problema nu ține doar de lipsa unui partener de viață, ci și de absența atenție și a sprijinului din partea familiei: „Sunt foarte multe cazuri în care, din pensia unui vârstnic, este întreținută o familie tânără sau – și mai grav – când bunica ajunge să întrețină nepoții, deoarece părinții nu au un loc de muncă. Deși autoritățile vorbesc despre această problemă, categoria respectivă de persoane rămâne totuși neglijată.”
„Eu mi-aș dori ca persoanele în etate să nu fie privite doar ca niște oameni care nu aduc venit, care cer îngrijire și ocrotire excesivă”, spune ea, pregătită să meargă mai departe, cu zâmbetul său obișnuit și cu aceeași dorință de a face bine.
După ce a început diverse proiecte, Elena și soțul ei au decis să se mute în Statele Unite. Pe tot parcursul acestei perioade, primarul din satul Costești o suna frecvent să afle când revine, pentru că multe persoane în etate se interesau: „Haideți, Doamna Elena, când veniți acasă?”
Elena s-a întors în cele din urmă în Moldova, pentru că, ne-a spus ea: „Mi s-a făcut dor de casă, de tradiții, de oamenii pe care îi cunosc. Îmi pare bine că am revenit, pentru că mulți se apropie și se bucură să mă vadă.”
Dar întoarcerea acasă însemna și confruntarea cu o realitate financiară dificilă.: „Eu și soțul avem amândoi pensie și mă gândeam că vom trăi bine, însă când am văzut prețurile, pensia nu ne-a ajuns nici măcar pentru două săptămâni. Atunci am observat un lucru emoționant, beneficiarii mei au început să mă ajute. Îmi aduceau cartofi, o găină, diverse lucruri de acest gen. Totuși, sunt oameni care știu ce înseamnă recunoștința.”
Bucuria reîntoarcerii acasă a fost umbrită de descoperirea că centrele pe care le fondase fuseseră închise, iar spațiile rămăseseră pustii. Dezamăgirea a fost copleșitoare. Elena își amintea cu amărăciune cât de mult muncise pentru comunitate și cât de mult se străduise să facă tot ce îi stătea în putință.
„
Ce mă supără pe mine cel mai tare este că s-a muncit atât de mult pentru comunitate, am încercat să fac tot ce am putut mai bine. A fost centrul pentru copii, l-au închis, și acum copiii nu mai au niciun serviciu social. Spațiul de acolo a rămas gol, nefolosit. La fel și cu centrul pentru persoanele în etate, l-au închis și acolo nu se mai face nimic. E ușor să strici, dar încearcă să faci ceva.
În ciuda tuturor acestor lucruri, angajamentul Elenei nu s-a diminuat. Ea și-a continuat misiunea prin inițiative locale, mai mici, dar pline de sens – precum un club pentru femei în etate, un grup artistic unde persoanele se întâlnesc și creează împreună, și „Respiro”, un proiect conceput pentru a oferi adăpost de urgență și sprijin temporar celor aflați în situații dificile.
Motivația Elenei provine dintr-o conștientizare profundă a ceea ce înseamnă să îmbătrânești în Moldova, după cum explică ea însăși: „Noi suntem folosiți. Există, în general, un stereotip: atâta timp cât ești util, cât poți să oferi și să faci ceva, ești văzut și auzit. Dar în momentul în care nu mai ești util sau nu mai poți, chiar și în cazul unui accident, persoana rămâne singură.”
Ea subliniază că statul trebuie să acorde o atenție sporită cetățenilor în etate, reamintindu-ne că toată lumea ajunge în cele din urmă în această etapă a vieții, indiferent de avere sau statut social.
„
Ele [autoritățile] trebuie să realizeze că fiecare specialist din orice structură de stat, la un moment dat toti ajungem la etapa bătrâneții, indiferent de câte mașini și venituri ai, nimeni nu știe ce îi poate aduce viitorul.
Pentru a produce o schimbare, ea crede în puterea comunității și în forța implicării colective: „Eu singură nu pot schimba nimic, dar împreună putem face schimbări. Mereu am propus ca în cadrul primăriilor să existe un „sfat al bătrânilor” sau un „consiliu al bătrânilor”. Persoanele în etate au abilități dezvoltate, sunt specialiști buni, au o experiență de viață bogată și pot aduce contribuții valoroase. Din păcate, ele sunt neglijate și nu sunt invitați la discuții.”
La aproape 70 de ani, Elena rămâne activă și neobosită, echilibrând responsabilitățile asociației cu viața personală. Uneori îi vine să arunce geanta și telefonul și să spună: „Gata, m-am săturat.” Dar, cu toate acestea, dimineața se trezește, își ia geanta, iar atunci când soțul o întreabă unde pleacă, ea îi răspunde: „Mă duc până la lucru.”
Elena este un model de perseverență, curaj, reziliență și devotament pentru întreaga comunitate – o femeie care nu s-a oprit din a lupta pentru demnitatea persoanelor în etate, chiar și atunci când societatea pare să-i fi întors spatele. Ea își dorește o Moldovă în care persoanele în etate să fie întâmpinate cu respect, nu cu indiferență; unde să nu fie considerate dependente, o povară sau doar beneficiare de îngrijire, ci păstrătoare de cunoștințe și participante active în societate.
Povestea Elenei Mereacre și a activismului său este parte a campaniei „CU VOCE TARE! Cere o lume în care drepturile omului durează o viață întreagă”, lansată de Amnesty International Moldova de Ziua Internațională a Persoanelor în Etate (1 octombrie) – expune modul în care singurătatea, neglijarea și discriminarea pe criteriul vârstei afectează multe persoane în etate și ne reamintește că îmbătrânirea este universală – ne privește pe toți – și că drepturile omului trebuie garantate în fiecare etapă a vieții.
Prin această campanie, Amnesty International Moldova își propune să amplifice vocile, împărtășind poveștile lor, experiențele și realitățile cotidiene. Punând în lumină atât provocările cu care se confruntă persoanele în etate, cât și reziliența de care dau dovadă, ne propunem să combatem stereotipurile negative privind îmbătrânirea și să încurajăm înțelegerea a ceea ce înseamnă să îmbătrânești cu demnitate și drepturi. Pentru că drepturile omului nu dispar odată cu vârsta. Toți rămânem titulari de drepturi pe tot parcursul vieții.
Prin această campanie, facem apel la o Moldovă în care îmbătrânirea este primită nu cu stigmatizare, ci cu respect, unde drepturile persoanelor în etate sunt garantate prin legi și politici eficiente, iar solidaritatea între generații le favorizează incluziunea, vizibilitate, voce și putere.