„Cu toții mai facem și altceva pentru a supraviețui.”

Tudor Grigoriță, 69 de ani, satul Costești, Ialoveni

Într-o după-amiază luminoasă din iulie 2025, l-am întâlnit pe Tudor Grigoriță la Centrul Multifuncțional Socio-Cultural din Costești, cunoscut și sub denumirea de Casa de Cultură. Era în mijlocul unei săli pline de ecouri — ecouri ale trecutului, dar și ale vieții care continuă să pulseze aici. Ferestrele mari lăsau lumina să se reverse în încăpere, una dintre multele săli ale clădirii, care păstrează urmele spectacolelor și aplauzelor de altădată.

Fost director al Casei de Cultură, regizor, actor de teatru de păpuși și unul dintre principalii promotori ai ansamblului folcloric „Haiducii”, Tudor a trăit peste trei decenii printre scene, lumini, public și cântece. Centrul are pentru el o semnificație aparte: nu este doar un loc în care a lucrat cândva, ci un spațiu în care și-a petrecut o mare parte din viață, unde oamenii pe care îi cunoaște s-au adunat ani la rând pentru a râde, a dansa și a uita, măcar pentru câteva ore, de grijile zilnice.

„Am lucrat 30 de ani în casa asta. Am lucrat cu tineretul și cu copiii – în programe artistice, am avut și sală de film, bar, discotecă. La discotecă veneau până la 600-700 de fete și băieți”,

ne spune el cu mândrie. Își amintește acele seri ca pe momente în care satul întreg părea să prindă viață.

Când l-am întrebat despre responsabilitățile pe care le avea, a râs: „Eram tot. Și electric, și lemnar, și sudor, tot eram.”

Pe măsură ce vorbim, îți dai seama că pasiunea lui pentru artă nu s-a stins odată cu trecerea anilor. Chiar și astăzi, când urcă pe scenă sau pregătește un spectacol alături de ansamblul folcloric „Haiducii”, spune că simte aceeași emoție ca în tinerețe.

Astăzi, povestea sa nu mai este doar despre scenă și cultură, ci și despre o persoană în etate care se confruntă cu provocări comune multor persoane ca el din Moldova: „Ei bine, există asistența socială. [Dar] a fost perioada colhozurilor, [și] a fost și sistemul bugetar socialist de stat: cei care au lucrat la stat au beneficiat de pensii eșalonate, în timp ce cei care au muncit în colhoz au rămas practic la pământ – fără pensie, fără nimic.”

În spatele acestei observații se simte experiența unei generații care a trecut prin mai multe sisteme sociale și economice și care, astăzi, are puține garanții pentru o viață demnă la vârsta înaintată.

Despre propria pensie, Tudor spune cu umor și sinceritate:

„Mi-e rușine să o spun (având o pensie atât de mică), dar cu toții mai facem și altceva pentru a supraviețui. Mai lucrez și acum (la Casa de Cultură) cu jumătate de normă.”

Pentru el, a rămâne activ este important, nu doar pentru a-și câștiga existența, ci și ca artist: „Pentru că asta este viața noastră. Artiștii mor pe scenă.” El este convins că sensul vieții se află în ceea ce alegi să continui să faci.

Astăzi, o parte din energia sa este dedicată Clubului „Vârsta de Aur”, care funcționează în cadrul Casei de Cultură și reunește periodic persoanele în etate din Costești.

Pentru mulți dintre participanți, clubul a devenit un spațiu de întâlnire și sprijin reciproc. Aici, oamenii ies din rutina zilnică, schimbă idei, discută despre preocupările lor și încearcă să rămână activi în viața comunității.

Tudor coordonează grupul și contribuie la bună desfășurare a activităților:

„Principala problemă care ne interesează este sănătatea. Am invitat medici. Lumea e interesată să afle cum să prevină un infarct, de exemplu. Eu coordonez grupul, dar desigur că este și doamna Parascovia [actuala directoare a Casei de Cultură], care ne motivează să venim, să organizăm.”

Membrii Clubului „Vârsta de Aur” organizează discuții și activități culturale. Pentru unii dintre ei, aceste reuniuni sunt printre puținele ocazii de a ieși din casă, de a sta de vorbă cu alți oameni și de a păstra legătura cu viața socială a satului.

Întrebat dacă un astfel de club este suficient sau dacă este nevoie de mai mult pentru persoanele în etate, Tudor sugerează că nu este suficient. El adaugă că oamenii nu participă întotdeauna sau nu se alătură cu entuziasm, pentru că mulți sunt împovărați de propriile probleme, precum pensiile mici și dificultățile de acces la servicii medicale și de îngrijire.

În opinia lui, persoanele în etate, mai ales cele ale căror copii sunt plecați peste hotare, ar avea nevoie de un centru unde să își petreacă timpul și să beneficieze de îngrijire: „Ei se mândresc cu copiii lor plecați în străinătate, dar ajung să moară singuri aici, în Moldova, fără cei dragi alături”, spune el. „Noi mergem să avem grijă de bătrânii din Italia sau Israel, dar acasă, aici, nimeni nu are grijă de noi.” Este una dintre cele mai apăsătoare realități ale satelor din Moldova: părinți și bunici rămași singuri, într-o țară în care migrația a schimbat structura familiilor.

Ce îl ține în viață: „Speranța că ziua de mâine va fi mai bună, poate”, spune el zâmbind, „și speranța că mă voi îndrăgosti din nou.”

Bucuriile mici ale vieții, de la vânzarea roșiilor din propria seră până la mersul la concert, îl motivează profund: „Să ies din mica mea „găoace”, să-mi vând roșiile și să merg la Chișinău la concerte, să-l ascult pe Eugen Doga… asta îmi dă o bucurie imensă.” Pentru el, aceste momente simple arată că viața rămâne plină de sens, indiferent de vârstă.

Și, cum obișnuiește să răspundă la întrebările despre cum să trăiești până la 100 de ani, ne împărtășește o poveste amuzantă: „În satul nostru era un lăutar și, într-o zi, au venit niște prieteni la el și au văzut în ogradă o cioară într-o colivie. L-au întrebat: „Bădiță Filii, de ce ții cioara în colivie? Puteai să pui un papagal…” Iar el a răspuns: „Am auzit că ciorile trăiesc câte 300 de ani și am vrut să văd dacă e adevărat.”

Povestea lui Tudor Grigoriță vorbește din nou despre dificultățile sociale și economice cu care se confruntă multe persoane în etate din Moldova, arătând totodată că, în ciuda acestor dificultăți, ele rămân active, implicate și pline de speranță. Prin muncă, artă și spirit comunitar, el continuă să fie o prezență vibrantă în satul Costești. Această poveste, parte a campaniei „CU VOCE TARE! Cere o lume în care drepturile omului durează o viață întreagă”, lansată de Amnesty International Moldova în 2025, reamintește că dreptul la protecție socială se aplică tuturor, indiferent de vârstă, și că statele au responsabilitatea de a-l asigura.

Prin această campanie, Amnesty International Moldova își propune să amplifice vocile persoanelor în etate și să aducă în atenție atât provocările cu care se confruntă, cât și reziliența de care dau dovadă. Astfel, contestăm stereotipurile negative despre îmbătrânire și promovăm o înțelegere a ceea ce înseamnă să îmbătrânești cu demnitate și cu respectarea drepturilor. Pentru că drepturile omului nu dispar odată cu vârsta.

Facem apel la o Moldovă în care îmbătrânirea este privită cu respect, nu cu stigmatizare, unde drepturile persoanelor în etate sunt garantate prin legi și politici eficiente, iar solidaritatea între generații le oferă incluziune, vizibilitate, voce și putere.